Jurnalul unei clipe de decembrie

Stau si privesc ecranul laptopului de parca l-as vedea pentru prima oara. Georgiana se cearta cu Mircea de mai bine de o jumatare de ora; Victor asculta Moby-Extreme Ways. Imi place piesa, cu ea se termina The Bourne Ultimatum. Dragut film, pacat ca nu am vazut primele doua parti.

Geamantanul zace sub birou. Da, diseara voi ajunge acasa. Partea proasta e ca sunt nevoita sa stau acolo, unde ma simt ca intr-o cusca, incoltita de doi oameni care nu ma cunosc nici macar dupa 20 de ani. Suna telefonul. E Mery, dar nu am chef sa vorbesc cu ea acum. Si mp3 playerul asta nu se mai incarca…

Laura a deschis geamul. Se aud masinile de pe Eminescu. Pe cateva acoperisuri inca mai e zapada. Fumul se surge lenes dintr-un cos. Stiam eu ca nu trebuie sa mananc iaurtul ala cu mere. Cola + iaurt = combinatie letala.

Nuuu, iar au inceput sa asculte melodii plangacioase. Niciodata nu am inteles de ce atunci cand esti trist trebuie sa asculti cantece triste. Ca sa-ti tai venele mai repede? No way, eu nu fac asa ceva. Raman la Julian Jeweil  si chillout-ul lui.

Ma doare capul. Mai am un iaurt cu aroma de cozonac. M-am saturat de mancare. Cand a trecut Craciunul? Si unde am fost eu tot timpul asta? A…marti dimineata veneam cu metroul de la Grozavesti. Ce nebunie a fost in Dumars…

Luni e Revelionul. Nici nu stiu unde-l fac. La Craiova nu. Cred ca vin in Bucuresti (de parca nu mi-ar ajunge cat praf inghit in fiecare zi). O sa o sun pe Ana, poate merge cu mine pe-afara. Sau ma intalnesc cu Anca, nu a zis ca vine in Bucuresti? Sau poate stau in casa, in camea mea, proband putinele haine care sunt curate. Asta e, economie de apa si de curent, mai putina masina de spalat.

Sunt un dezastru. Parca sunt drogata. A intrat si Robert in birou. Astazi pare mai trist ca de obicei. Ciudat. Sunt obisnuita sa-l vad zambind. Dar nici macar eu nu zambesc azi. Azi sunt trista si nu-mi explic de ce. Poate e de la vreme. Sau poate ca am uitat cum se face.

Ecranul laptopului incepe sa devina neclar. Sa nu-mi spui ca l-am stricat si pe asta. Aaa, nu, sunt doar cateva lacrimi care-mi intuneca privirea. Ufff, acum catuva ani eram acasa, cu bunicu’, cu ai mei, cu soru-mea. Eram mica si-mi era bine. E tare greu sa fi mare.

Cred ca ma duc sa-mi cumpar o Cola ca sa nu adorm in tren. Mai e pana la 5, dar n-am stare. Vreau sa dorm. Afara a inceput sa adie vantul.  S-a stins si focul… Mai sunt cateva zile pana in 2008 si vreau sa fiu mai buna. Dar nu pot.

Imi pare rau!

Mai e putin…

Am fost acuzata ca nu mai scriu…

Mi s-a reprosat ca am abandonat…

Imi pare rau! Cum sa nu abandonez, cand am fost abandonata? Cum sa nu uit, cand am fost uitata? M-am retras, undeva, in acelasi colt din acceasi camera, din acceasi inima… Am plans toata durerea, am urlat, am lovit, am zgariat…si m-am regasit. Sunt tot eu…aceeasi eu, in accelasi trup, prizoniera in aceeasi viata.

Mi-am sters lacrimile si mi-am privit mainile. Cu mainile astea i-am atins buzele. Cu mainile astea i-am mangaiat parul. Cu mainile astea voi pune mana pe cutit si voi scrie tot pe mainile mele.

Mai e putin, atat de putin…. Atat de putin pana cand se va termina totul. Atat de putin pana cand voi zbura… Nici nu stiu incotro sa ma indrept. De fapt, nu stiu nimic. Sunt goala si rece. Atat de rece , incat am inghetat petala pe care mi-am asezat cuibul.

Mai sunt 5 zile pana la Craciun…