You are currently browsing the category archive for the ‘Just me…’ category.

Si acum sta pe canapeaua aia murdara din sufragerie si se gandeste cu ce a gresit. Nu i-a spus nimic. Si-a facut bagajul si a plecat. Niciun cuvant de adio, nicio explicatie.

De trei ore incearca sa-si dea seama daca pata de pe tavan e vreun tantar strivit asta-vara, sau doar o umbra a unui paianjen care s-a hotarat sa paraseasca lustra.

Isi aminteste doar ca s-a ridicat din pat, a privit-o, a deschis usa de la sifonier si si-a aruncat valiza pe pat. Nu si-a luat multe haine, dar sigur ii vor ajunge o saptamana. Are pe alta? Sau doar a decis ca nu o mai iubeste?

Cum poti sa decizi ca nu mai iubesti pe cineva? Iti spune inima “Gata!”? Nu mai sunt cartofii prajiti pe care ti-i face in fiecare zi la fel de buni ca inainte? Nu-ti mai place sa vezi filme impreuna cu ea?

Iubirea e un sentiment tare ciudat. Atat de ciudat, incat azi ai face orice pentru persoana de langa tine, iar maine poti sa cunosti o alta si sa lasi totul in urma….

Poate asta s-a intamplat si cu el. Trandafirii de ieri erau biletul de adio…iar sarutul, amintirea pe care o va pastra in suflet…

Stai putin! Nu asa se procedeaza! Intai, trebuie sa gasesti un motiv bun. Apoi, trebuie sa pari nemultumit de tot ceea ce face ea. Trebuie sa protestezi, trebuie sa incepi sa jignesti si sa sugerezi ca relatia nu mai merge. Dupa, trebuie sa dormi cateva nopti in bucatarie, sa pari suparat si sa fii cat mai nesuferit. In curand, ea iti va spune ca relatia nu mai merge, iar tu vei fi nevoit sa versi cateva lacrimi si sa-i spui ca iti pare atat de rau ca a luat decizia asta, dar ca ii vei respecta dorinta, tocmai pentru ca o iubesti.

Simplu…dar el nu a facut nimic din toatea astea. Acum cateva zile a dus-o in parc, i-a cules cateva flori de langa lac si a sarutat-o pe banca de langa pod. Ieri i-a vizitat parintii si i-a asigurat ca o va face fericita…

Silvia ofteaza si se intinde pe pat.

Anunțuri

– m-am plans ca mi-au taiat din salariu la radio si ca au dat-o afara pe colega mea de birou.

– am terminat facultatea.

– am dat licenta.

– am luat licenta (cu o nota onorabila, in primele 30 de la specializarea mea)

– am inceput scoala de soferi.

– am implinit doi ani de cand lucrez.

– m-am plans ca nu merg la Liberty Parade.

– mi-am facut planuri pentru ziua mea.

– mi s-a pus pata pe prietenii falsi.

– m-am indragostit.

DSC04396

Da, am ajuns din nou acasa, acolo unde ma simt cel mai bine. Acolo unde mama si tata stau in bucatarie la un pahar cu vin si deapana amintiri din copilarie. Acolo unde bunica imi pregateste de fiecare data celebra ei placinta cu visine. Acolo unde Maria ma intampina de fiecare data cu un zambet care ma face sa uit de ce m-am incruntat cu o seara in urma.

Acasa… cel mai frumos cuvant.

Si acum ma intreb de ce am ales sa plec… Raspunsuri gasesc, dar nu sunt neaparat cele mai bune: pentru o facultate buna, pentru bani, pentru un alt fel de viitor, pentru o noua poveste de iubire. Dar…stii…niciunul dintre lucrurile astea nu inseamna mare lucru in comparatie cu ce am lasat aici: doi parinti, doi bunici, doua prietene, probabil singurul baiat care m-a iubit asa cum mi-am dorit, liniste si…mai ales…multe amintiri frumoase.

Daca m-as intoarce? Nu stiu. Deja simt ca mi-am gasit un loc in alta parte.  Dar as lua cu mine cat mai multe lucruri de aici ca sa-mi tina de cald in noptile in care tristetea face ca vantul sa adie in sufletul meu. ..

PS: Aseara l-am revazut…si mi-am dat seama ca nu-l voi putea uita niciodata. Am vrut sa-l sarut, dar m-am abtinut. Acum stiu ca am fost o proasta.

Colegii mei de departament (Daniel si Ionut) au avut bunavointa de a mai filma pe ascuns…

Rezultatul a ajuns pe youtube…asa ca…

De cate ori mi-am promis sa nu mai plang? De cate ori mi-am promis sa nu ma mai gandesc ca „life sucks” et alii? Degeaba! Nu ma invat minte niciodata.

Azi am plans iar, pentru a mia oara. De ce, nu ma intreba. Cred ca de fraiera. Sau pentru ca mi-am dat seama ca mi-am pus sperantele in EL, iar EL m-a dezamagit din nou.

Mi-ar placea sa primesc o palma, sa ma trezesc din mizeria in care dorm zi de zi. Stii cum e… Hit me baby one more time, de data asta, definitiv. Deja imi imaginez ce ai sa crezi despre mine… „Uite-o si pe disperata asta. Mereu isi plange de mila si niciodata nu face nimic”. Si cata dreptate ai…Cred ca inca visez la printul ala cu cal alb care vine si ma duce in castelul lui. Mare teapa. Mare…

Asta e… o sa-mi revin, candva…cumva.

As putea incheia simplu: Barbatii sunt porci, dar nu vreau sa crezi ca generalizez.

Asa ca…unii barbati sunt porci, iar restul sunt porci in devenire. Pana una-alta, uita-te la Slumdog Millonaire… Merita!

Doar azi…si e ciudat. N-am mai simtit asta niciodata.

Imi pare rau ca anul acesta nu ai trecut si pe la mine, dar nu-i nimic, nu ma supar. Stiu ca exista persoane mai importante , asa ca imi pun toate sperantele in anul care vine.

Mosule, vreau sa-mi aduci in 2009:

– un suflet nou, ca sa-l pot inlocui pe acesta care s-a uzat in ultimele luni…

– o persoana pentru care eu sa fiu centrul universului, macar pentru cateva ore…

– cateva zambete, pentru ca in ultimul timp mi-au cam lipsit…

– mai putine lacrimi, pentru ca m-am saturat sa plang…

– un brad, mai frumos ca cel de anul acesta…

– un cozonac cu nuca si stafide…

– un buchet de trandafiri albi…

– o papusa Barbie…

– liniste…

Sper ca vei avea timp sa citesti si lista mea pentru ca pun pariu ca este prima. Multumeste-i Anei pentru ca ca m-a rugat totusi sa-ti scriu si ai grija de toate persoanele pe care le iubesc.

Cu drag,

Iulia

Mi-am dorit o relatie normala … acum depinde de fiecare ce intelege prin „normala”. Eu am vrut iubire si respect. Le-am avut pana la un anumit punct, cand nu le-am mai avut deloc.

Si cand ajungi in acel punct…ce poti sa faci? Fie mergi mai departe cu speranta ca lucrurile se vor schimba, fie pui punct si iti alegi alt drum.

Ce am facut eu? Am mers mai departe, sperand intr-o schimbare. Dar am sperat degeaba… Puteam sa pastrez multe lacrimi si nopti nedormite pentru mai tarziu, dar eu am ales sa sufar acum. Degeaba. De-abia acum realizez ca n-am facut decat sa intorc mai bine cutitul in rana…si vai, cat sange a mai curs!

De astazi merg pe un alt drum. Singura. Fara dureri de cap si fara suspine in miez de noapte. Inca doare, dar in curand nu voi mai simti nimic.

V-am spus ca plec la Paris? La Anca, Ramo si Alexel, la fetele mele dragi de care mi-e asa dor. Voi vedea orasul iubirii alaturi de fiintele care ma iubesc cel mai mult. Ce mi-as mai putea dori? In acest moment, poate un zambet. Insa e prea devreme sa pot zambi din nou. Mi-am sters lacrimile si ma pregatesc sa zbor. De data aceasta, definitiv.

De astazi…sunt on my own.

…se da pe langa mine, imi face cu ochiul si are toate sansele sa fie bagata in seama. Si asta pentru ca ma simt atat de rau, incat sunt gata sa o primesc la mine in suflet. Sa o las sa se cuibareasca aproape de inima si sa o indemn sa ma devoreze putin cate putin.

Ieri ziceam in gluma ca am nevoie de un psiholog, azi o spun serios. In ultimele zile s-au intamplat prea multe lucruri care m-au dat peste cap. Si cel mai nasol este ca am realizat ca sunt singura. Da, stiu, o sa spuneti ca reiau aceeasi poveste, ca asta este natura mea si ca cel mai bine ar fi sa ies afara si sa iau o gura de aer. Dar nu merge. Am incercat de zeci de ori…

Cred ca simt nevoia sa fiu deprimata. Sa ma bag sub patura cu cana de ceai si sa ma uit la cea mai lacrimogena telenovela de pe Acasa. Sa fiu lasata in pace, sa imi inchid telefoanele si sa rog norii sa aduca ploaia.

Sunt varza!

Azi-dimineata , ca in fiecare dimineata din ultimele trei saptamani, am venit pe jos pana la serviciu, de la fantana Miorita. Aceeasi aglomeratie infecta si aceiasi soferi de autobuz care incearca din rasputeri sa faca o integrama si nu reusesc. Aceiasi oameni tembeli care injura in trafic si claxoneaza de parca sunetul facut de masina ii face pe cei din fata sa inainteze.

Incepuse sa picure usor, iar eu, ca de obicei, nu aveam umbrela. Noroc ca inca mai au copacii frunze. Galbene si firave, se tin disperate de crengile care vor cu orice pret sa scape de ele. A venit toamna pe bune. Si m-a prins nepregatita.

Urmaream cu tristete o dunga de pe adidasi, cand am dat peste o CASTANA. Oaaau! De cand nu am mai vazut o castana? De fapt… de cand nu am mai bagat in seama o castana? Cred ca de cand eram mica si imi facea bunicu’ purcelusi si girfe din castane, ghinda si bete de chibrit. Bunica facea placinta cu mere, iar eu ma jucam pe masa de la bucatarie cu minunatiile maro din fata mea.

Am ridicat-o si am bagat-o in buzunar. Am asezat-o la loc de cinste pe birou si chiar i-am dat un nume…Nu vi-l spun pentru ca m-ati putea crede nebuna. Dar acum am si eu castana mea. Freak!!!

Hai ca trebuie sa ma apuc de treaba. Am 8 mailuri in Inbox si pun pariu ca nu sunt de bine.